Synapic - Administratorul de pachete - Partea I

Scurtă introducere

Administratorul de pachete Synaptic este un program specific mediului desktop Gnome și acesta ne permite atât instalarea programelor în sistem cât și gestionarea programelor deja existente.

Programele sunt grupate în așa numitele pachete. O singură aplicație poate conține mai multe pachete.

Aproape toate aplicațiile se folosesc de alte aplicații și/sau biblioteci legate dinamic. Astfel majoritatea programelor depind de alte aplicații. Administratorul de pachete Synaptic rezolvă aceste dependențe pentru noi în mod automat.

Administratorul de pachete Synaptic se bazează pe managerul de pachete apt și oferă funcții similare comenzii apt-get dar într-un mediu grafic.
În detaliu administratorul de pachete Synaptic poate realiza următoarele funcții:

• Instalează, instalează o versiune superioară sau inferioară, dezinstalează, configurează unul sau mai multe pachete.
• Actualizează intreg sistemul de operare la o versiune superioară
• Gestionează arhivele software
• Execută căutarea pachetelor după nume, descriere sau alte criterii
• Caută toată documentația referitoare la un anumit pachet, disponibila pe Internet
• Blochează un anume pachet la o anumită versiune
• Forțează instalarea unei anumite versiuni a unui anumit pachet

OBSERVAȚIE: Pentru rularea aplicației Synaptic este nevoie de drepturi administrative, deci ni se va solicita parola administrativă.
ATENȚIE: Dacă se folosește greșit Synaptic, se poate ajunge în situația în care sistemul nu mai poate fi folosit. Deoarece Synaptic ne permite să modificăm sistemul, trebuie să folosim programul cu mare atenție.

Prezentarea generală a interfeței grafice

La apelarea programului suntem întâmpinați de următoarea interfață grafică:

figura1.Synaptic Package Manager

Fereastra interfeței grafice are următoarele componente:

• Bara de meniu
• Bara de unelte
• Panoul de categorii
• Panoul cu descrierea pachetelor
• Bara de stare

Bara de meniu
Bara de meniu conține următoarele meniuri:

• Fișiere - de unde putem alege ce selecții să salvăm și cum
• Editare - de unde putem alege actiunile pe care le putem efectua asupra pachetelor, la modul general
• Pachete - de unde putem alege acțiunile pe care le putem efectua asupra pachetelor selectate
• Arhive - de unde putem selecta configurările pe care le putem face interfeței grafice și surselor cu aplicații
• Ajutor - de unde putem accesa diverse forme de ajutor și suport privind funcționarea și descrierea aplicației Synaptic

Meniul Editare
În meniul editare avem următoarele opțiuni:
figura2.Synaptic Meniul Edit
Cele mai importante opțiuni din acest meniu (și care nu apar în bara de unelte) sunt:

• Add CD-ROM - aceasta adaugă un CD ca arhivă software, CD pe care l-am creat anterior prin diverse metode
• Fix broken Packages - aceasta repară pachetele care au fost stricate de acțiunile noastre
  
• Mark Packages by Task - selectează pachetele după sarcinile pe care trebuie să le îndeplinească. Este foarte utilă această opțiune atunci când vrem să instalăm aplicații care conțin mai multe pachete, cum ar fi de exemplu serverele, bazele de date, mediile desktop, etc.. Această opțiune este exemplificată în figura3.:

figura3. Synaptic - Packages by Task

Meniul Setări
În acest meniu sunt următoarele opțiuni:

• Preferințe
• Arhive software
• Filtre
• Configurarea opțiunilor interne
• Bara de unelte

Opțiuile arată ca în figura4.:

figura4. Synaptic - Meniul Setări

Meniul Setări - Opțiunea Preferințe

Opțiunea Preferințe se deschide cu fereastra opțiunilor generale ca în figura5.:
figura5. Synaptic - Fereastra Preferințelor pagina opțiunilor generale
În această fereastră sunt importante, în general, prima opțiune „Afișarea proprietăților pachetelor în fereastra principală” și cea de a doua „Confirmarea modificărilor care afectează alte și pachete”. Uneori se mai utilizează și cea de a treia (în cazul în care, de regulă, instalăm mai multe pachete care au multe dependențe suplimentare pe care avem dreptul și interesul să le instalăm) „Pachetele recomandate se consideră ca fiind dependențe”.

A doua pagină oferă posibilitatea configurării numărului de coloane care vor fi afișate în descrierea pachetelor, precum și alegerea tipului de caractere ce se vor folosi pentru afișarea mesajelor.


figura6. Synaptic-Fereastra Preferinte-Pagina Coloane și caractere

Următoarea pagină oferă posibilitatea de a stabili propriul cod al culorilor pentru evidențierea stării pachetelor.

figura7. Synaptic-Fereastra Preferințe-Pagina pentru configurarea codului culorilor

Următoarea pagină din fereastra de preferințe se ocupă de modul în care Synaptic gestionează pachetele descărcate și cum se țin jurnalele.
Trebuie știut că odată cu instalarea unui pachet veți descărca și „depozita” un pachet în format *.deb.

Acesta se va păstra în directorul /var/cache/apt/archives și aici vor sta până când le veți șterge. Se procedează astfel pentru a putea folosi aceste pachete și în cazul în care am dezinstalat un program și vrem să îl reinstalăm și nu mai avem acces la Internet. Pe baza pachetelor depozitate aici putem face un CD sau DVD cu programele pe care le-am instalat în sistemul nostru pentru a le putea instala pe un alt sistem sau pentru a le avea la îndemână dacă reinstalăm sistemul și nu dorim (sau nu putem) să apelăm la arhivele software de pe Internet.

Un program foarte util cu care putem crea CD-uri sau DVD-uri cu pachetele instalte în sistemul nostru este AptOnCD.

În figura8. este bifată opțiunea care corespunde comenzii uzuale din terminal: sudo apt-get autoclean și se va elibera cache-ul doar de pachetele programelor care nu mai oferă versiuni (programe „demodate” sau care nu se mai „fabrică”).

Dacă dorim să „curățăm” cache-ul de pachete pe care nu le mai dorim (atenție acestea nu sunt programe propriuzise, deci dacă le ștergeți nu veți dezinstala și programul instalat de pachet; acestea sunt, ca să mă fac înțeles mai bine, similare cu programele de genul „installer”) apăsăm butonul „Delete Cached Package Files” iar acest lucru este sinonim cu rularea comenzii uzuale din terminal: sudo apt-get clean și se va goli tot cache-ul de toate pachetele *.deb în caz că nu mai avem nevoie de ele.

Este bine să mai ștergem din când în când cache-ul pentru că în timp poate crește la dimensiuni foarte mari (chiar de ordinul Giga Octeților).

Este bine să păstrăm istoricul operațiilor efectuate.

figura8. Synaptic - Fereastra preferințe - Pagina fișiere

De următoarele pagini nu ne atingem, nu sunt pentru utilizatori obișnuiți.


Atât deocamdată pentru partea întâi a prezentării.
Synaptic-Administratorul de pachete partea a-II-a

Instalarea Programelor Pornind De La Codul Sursă Partea a IV-a

Instalarea Programelor Pornind De la Codul Sursă Partea a IV-a
Dezinstalarea programului

Avantajul folosirii programului checkinstall pentru instalarea pachetelor pe care le compilăm singuri se poate vedea când dorim sa dezinstalăm programul în cazul în care nu mai dorim să-l folosim. Astfel pentru dezinstalarea programului se folosește managerul de pachete specific desktopului folosit. Astfel pentru mediul Gnome vom folosi Synaptic managerul de pachete (pentru mediul KDE se va folosi Adept).

Din meniul principal al mediului Gnome selectăm System -> Administration -> Synaptic package manager.
Se va deschide o fereastră ca în figura18:



figura18

Din această fereastră căutăm pachetul pe care dorim să-l dezinstalăm, efectuăm clic dreapta pe pătrățelul verde din stânga denumirii pachetului (sau clic dreapta pe numele pachetului) și se va deschide un meniu contextual așa cum se poate observa în figura19:

figura19

Din meniul contextual selectăm opțiunea „Mark for Complete Removal” pentru cazul în care dorim să dezinstalăm inclusiv fișierele de configurare. Vom face acest lucru în cazul in care nu vom mai instala prea curând programul dezinstalat sau în cazul în care am avut ceva probleme cu instalarea și rularea programului si dorim să-l dezinstalăm pentru a face o nouă instalare a „curată” a programului.

După validarea opțiunii din meniul contextual, se va deschide o nouă fereastră de atenționare, în care ni se prezintă un rezumat al acțiunilor ce se vor executa. Dacă suntem de acord cu ele le validăm prin apăsarea butonului „Apply” așa cum se poate observa în figura20:

figura20

OBSERVAȚII:
1. dacă folosim checkinstall pentru instalarea pachetelor create de noi vom avea și un pachet deb pe care îl putem arhiva (pe un mediu la alegere) pentru utilizare ulterioară.
2. dacă folosim checkinstall pentru instalarea programelor create vom putea folosi managerul de pachete al mediului desktop pentru dezinstalarea programelor.
3. dacă folosim checkinstall pentru instalarea programelor nu mai avem nevoie directorul care conține codul sursă și în consecință îl putem șterge împreună cu tot ce conține el (mai puțin pachetul deb dacă îl mai dorim).

Instalarea Programelor Pornind De La Codul Sursă Partea a III-a

Instalarea Programelor Pornind De La Codul Sursă Partea a III-a
Compilarea codului sursă

Așa cum am văzut în partea a II-a avem pe desktop două ferestre deschise: cea a navigatorului Nautilus și cea a unui terminal. Prefer această configurare pentru că limitează numărul de comenzi ce trebuie scrise în terminal.

Astfel pentru a executa comanda

./configure

tragem fișierul configure din fereastra navigatorului Nautilus în fereastra terminalului ca în figura6

figura6

Avem grijă ca fereastra terminalului să fie selectată (prompterul să fie negru) și apăsăm tasta Enter.

figura7

După executarea comenzii ./configure trecem la executarea comenzii make. Este foarte ușor: tastăm în terminal make si apoi apăsăm tasta Enter.

OBSERVAȚIE: rularea comenzilor ./configure și make este de durată.

În urma executării comenzii make se va crea un fișier executabil (binary). Pentru a instala acest program în sistem vom folosi comanda checkinstall. Putem face acest lucru rulând direct comanda checkinstall cu drepturi administrative (adică sudo checkinstall) sau rulând comanda prefațată de comanda fakeroot, de data aceasta ca utilizator obișnuit.

Diferența dintre cele două abordări este aceasta: în primul caz comanda va crea un fișier cu extensia deb pe care îl va instala automat. În al doilea caz se va crea doar fișierul deb. În primul caz fișierul cu extensia deb ce va fi creat va aparține utilizatorului root și nu utilizatorului obișnuit și pentru a putea fi șters trebuie ori să devenim root și să-l ștergem ca root, ori să devenim root și să-i modificăm proprietățile și să-l atribuim ca proprietate utilizatorului obișnuit. Pentru a evita asemenea complicații derutante pentru un utilizator începător in Linux vom folosi a doua metodă.

Crearea unui pachet care se poate instala automat

Pentru crearea pachetului cu extensia deb tastăm în terminal comanda următoare:

fakeroot checkinstall

după care apăsăm tasta Enter. După apăsarea tastei Enter vom primi un mesaj de avertizare în care suntem atenționați ca nu avem creat un fișier cu documentație și unul cu descrierea programului. Le putem crea, dar pentru că pachetul deb pe care îl vom folosi este doar pentru uzul personal nu sunt necesare. Putem descrie pachetul după instalare direct în meniul principal Gnome. Mesajul de avertizare apare ca în figura8:

figura8

Vom răspune cu „ n ” la întrebarea dacă dorim sa creăm un fișier cu documentație urmat de tasta Enter și cu tasta Enter la întrebarea de creare a descrierii pachetului.

După aceasta vom mai primi un mesaj care conține o listă cu operațiile pe care le va face comanda checkinstall pentru crearea pachetului. Ni se oferă posibilitatea să modificăm aceste opțiuni. Încă o dată, pachetul este pentru uzul personal, deci nu trebuie să modificăm nimic. Apăsăm tasta Enter pentru a trece mai departe. Mesajul va apărea ca în figura9:

figura9

Se va începe crearea pachetului deb propriuzis și se va încerca instalarea lui. Dar instalare se va încerca într-un sistem virtual care nu există în realitate. Prin urmare crearea pachetului se va încheia cu succes dar instalarea pe sistemul inexistent va eșua. Este și ceea ce dorim. Vrem să obținem un pachet cu extensia deb pe care să-l instalăm noi în sistemul nostru și exact asta vom obține. În urma acestor operații se vor afișa mai multe mesaje ca in figura10.:

figura10

La sfârșitul mesajului suntem întrebați dacă dorim să vedem jurnalul cu mesajele primite. Nu avem nevoie de ele așa că nu îl dechidem, răspundem deci cu „ n ” și trecem mai departe.

Cam asta a fost totul. Pachetul deb a fost creat și îl găsim în directorul cu codul sursă, așa cum se vede în figura11:

figura11

Acum nu trebuie decât să instalăm acest pachet și facem acest lucru efectuând clic dublu pe fișier așa cum se vede în figura12

figura12

Dacă există deja un pachet în arhivele Ubuntu vom fi atenționați așa cum se vede și in figura12. Uneori atenționarea este o alarmă falsă datorită modului cum indexează comanda checkinstall pachetele nou create. Comanda checkinstall va adăuga o unitate la extensia numerică a numelui pachetului de creat. Se observă că pachetul inițial se numea drgeo-1.1.0 iar pachetul deb se numește drgeo_1.1.0-1. Evident se poate modifica acest comportament al comenzii dacă o rulăm cu parametrii. Pentru a afla ce parametrii putem folosi cu comanda checkinstall citim pagina de manual a comenzii ( aceasta este de fapt o recomandare generală ce trebuie urmată de un începător pentru toate comenzile folosite):

man checkinstall

Validăm opțiunea de instalare a pachetului și va începe procesul de instalare ca în figura13:

figura13

Deschidem și fereastra de terminal pentru a observa mesajele de instalare așa cum se observă în figura14:

figura14

După terminarea instalării, în fereastra Gdebi verificăm unde a fost instalat programul așa cum se observă în figura15:

figura15

Utilitatea verificării locațiilor unde s-a făcut instalarea se vede atunci când programul nu pune automat o pictogramă în meniul principal și trebuie să facem acest lucru manual. Nu este cazul acum. Dacă deschidem meniul principal ca în figura16 se poate observa aplicația noastră Dr.Geo :

figura16

Dacă lansăm programul fereastra principală a acesuia va arăta ca în figura17:

figura17

În partea a IV-a ne vom ocupa de dezinstalarea pachetului

Instalarea Programelor Pornind de la Codul Sursă Partea a IV-a

Instalarea Programelor Pornind de la Codul Sursă Partea a II-a

Instalarea Programelor Pornind De La Codul Sursă Partea a II-a
Procurarea codului sursă

Codul sursă al programului se poate procura din mai multe locuri, fie de pe Internet fie îl concepem singuri. În exemplul următor vom folosi codul sursă al unui program de grafica aplicată pentru lecțiile de geometrie. L-am ales pentru că este un program simplu și are puține dependențe.

Programul poate fi găsit aici: http://www.ofset.org/drgeo/
Vom descărca arhiva care conține codul sursă pe desktop ca în figura 1.

figura1.










În figura1. se poate observa arhiva în format tar.gz. Vom dezarhiva fișierul efectuând clic dreapta pe fișier și alegând, din meniul contextual care apare, opțiunea „Extract here”. După extragerea conținutului arhivei vom obține un director care are același nume cu arhiva dar nu poartă extensia tar.gz . Așa cum se poate observa în figurile 2 și 3.








figura2.


















figura3.


Aceste operații pot fi evident făcute și în terminal. Voi explica acest lucru doar o singură dată pentru a se putea face ușor analogia între modul de lucru în terminal și modul de lucru în interfața grafică. Deschidem un Terminal din meniul principal Applications->Accessories->Terminal. Acesta se va deschide în directorul personal al utilizatorului și pentru a ajunge în directorul Desktop trebuie să rulăm comanda:

cd ~/Desktop

Putem face acest lucru, grație pachetului nautilus-open-terminal, cu un clic dreapta pe desktop, iar din meniul contextual alegem opțiunea „Open In Terminal”.
După ce am ajuns în acest director trebuie să dezarhivăm pachetul pe care l-am descărcat de pe Internet. Realizăm acest lucru cu ajutorul comenzii:

tar -xzvf drgeo-1.1.0.tar.gz

OBSERVAȚII:

1. evident în loc de drgeo-1.1.0.tar.gz putem avea alt nume dacă folosim altă arhivă cu un alt cod sursă
2. dacă arhiva este de alt tip, vom folosi evident alt program de dezarhivare (de exemplu vom folosi comanda unzip pentru a dezrhiva conținutul unei arhive în format .zip ) sau alte argumente pentru comanda tar, dacă de exemplu avem o arhivă în format bzip2 (.tar.bz2).
3. comanda este rulată în directorul care conține arhiva asupra căreia se dorește să se lucreze.

Următorul pas este citirea documentatiei care se găsește în conținutul directorului care conține codul sursă:





figura4.













Prima dată se începe cu fișierul Readme. Aici se găsesc, de regulă, informații generale legate de program precum si unde se găsesc informațiile legate de compilarea programului.

Un astfel de fișier arată precum cel din figura4.


De aici am aflat că nu avem nevoie de alte programe suplimentare și citim fișierul INSTALL, de unde aflăm unde se va instala programul și cum se compilează. Astfel pentru a compila programul folosim comenzile ./configure și make rulate din directorul care conține codul sursă. Pentru a deschide un terminal în directorul prezentat în figura3 efectuăm dublu clic pe acesta iar in fereastra principală a navigatorului Nautilus efectuăm clic dreapta într-un spațiu liber și din meniul contextual alegem opțiunea „Open In Terminal”.

Comanda ./configure va face toate legăturile cu programele și bibliotecile din sistemul nostru, necesare compilării și apoi rulării programului instalat. Comanda ./configure va căuta toate programele de care are nevoie procesul de compilare și în urma rulării ei se va crea fișierul Makefile, în baza căruia se va rula comanda make. În timpul rulării comenzii ./configure se vor afișa mesaje, din acestea aflăm dacă avem toate dependențele instalate sau dacă sunt alte erori. Comanda se execută din directorul care conține codul sursă.

Comanda make va realiza compilarea propriuzisă a codului sursă și va crea un fișier executabil care, funcție de caz, uneori poate fi rulat fără a mai fi instalat global pentru tot sistemul si toți utilizatorii. Comanda make se rulează din directorul care conține codul sursă.

Pentru a instala programul compilat în sistem, din fișierul INSTALL ni se sugerează să rulăm comanda make install cu drepturi administrative (adică sudo make install). Comanda se rulează din directorul care conține codul sursă. Deși este metoda clasică și recomandată, nu vom folosi această metodă. Motivul pentru care nu vom folosi această metodă este acela că ne va fi foarte greu să dezinstalăm programul după ce l-am instalat, atunci când nu-l mai dorim, pentru că pentru dezinstalare trebuie să rulăm comanda sudo make uninstall în directorul care conține codul sursă. Aceasta înseamnă că pentru a putea dezinstala programul trebuie să păstrăm nealterat directorul cu codul sursă în care am făcut compilarea pachetului. Vom opta pentru varianta creării unui pachet în format .deb specific distribuției Ubuntu, pe care îl putem instala și dezinstala după dorință și mult mai ușor.


În urma operațiilor anterioare avem deschise două ferestre: una a managerului de fișiere Nautilus și una a terminalului, așa cum se poate observa în figura5.







figura5.

OBSERVAȚIE: codurile sursă conțin programele propuse de un anumit autor. Acestea sunt scrise în diverse limbaje de programare. Pentru a putea fi rulate într-un calculator, aceste programe trebuie „traduse” în limbajul calculatorului respectiv. Pentru a putea face acest lucru avem nevoie de toate programele de care depinde programul de compilat dar și de codul sursă al acestora. Codurile sursă ale programelor dependente se recunosc ușor în Ubuntu pentru că au același nume cu ele dar au extensia dev.

După ce am ajuns în acest punct putem trece la compilarea codului sursă:
Instalarea Programelor pornind de la codul sursă partea a III-a

Instalarea Programelor Pornind De La Codul Sursă Partea I

Instalarea programelor pornind de la codul sursă

Instalarea Programelor Ajutătoare

Deși cele mai multe programe pe care un utilizator obișnuit le dorește se găsesc în arhivele software ale versiunii Ubuntu folosite, există cazuri când dorim să instalăm programe care nu se găsesc în aceste arhive sau versiuni mai noi sau în dezvoltare ale programelor din arhive.

Voi încerca să arăt o metodă relativ simplă de compilare și instalare a programelor pornind de la codul sursă. Evident mă voi adresa începătorilor, pentru că utilizatorii avansați și-au creat deja o metodă proprie de lucru. Nu este singura cale de abordare a acestei probleme, este doar un alt mod de lucru.

De regulă utilizatorii noi de Linux și de Ubuntu în special nu au mai lucrat cu un terminal și sunt obișnuiți mai mult cu modul grafic de lucru specific platformelor Windows©. Voi încerca să folosesc acest lucru cât mai mult pentru ca tranziția să se facă mult mai ușor.

Pentru a putea compila codul sursă trebuie să instalăm mai multe programe ajutătoare.

Din fericire cele mai importante pachete sunt grupate în așa numitele meta-pachete pentru o instalare mai comodă. Sunt foarte utile următoarele articole:

https://help.ubuntu.com/6.10/ubuntu/packagingguide/C/

https://help.ubuntu.com/6.10/ubuntu/packagingguide/C/gs-tools.html

Dacă dorim doar compilarea și instalarea unor programe pe care nu le-am construit personal atunci este suficient să instalăm doar pachetele build-essential și codul sursă al kernelului folosit (linux-headers-' uname -r '), dar acesta din urmă este, de regulă, instalat implicit.

Pachetele pe care trebuie să le instalăm pentru a compila programe sunt (la modul foarte general):

1. build-essential

   Acesta este un meta pachet care conține mai multe pachete utilitare precum libc6-dev, gcc, g++, make, dpkg-dev și altele.

2. devscripts

   Acesta este un meta-pachet folosit pentru ușurarea muncii de întreținere a pachetelor. Dintre cele mai importante pachete pe care le conține se pot enumera: debdiff, dch, debuild, sau debsign.

3. debhelper

4. dh-make

   Pachetele debhelper și dh-make conțin scripturi folosite pentru automatizarea procesului de „debianizare” și conțin și exemple.

5. diff

6. patch

   Pachetele diff și patch sunt folosite pentru a crea respectiv pentru a aplica „patch”-uri.

7. gnupg

   Acesta este un înlocuitor pentru PGP și este folosit pentru semnarea cifrată (criptată) a pachetelor.

8. fakeroot

   Acest program simulează rularea unei comenzi cu privilegii administrative (de root). Acest program este util când dorim să creăm pachete ca utilizator obișnuit. Este un pachet foarte util, pe care îl vom folosi în exemplul nostru.

9. lintian

10. linda

11. pbuilder
    
    

Ultimele pachete nu ne interesează, iar de pbuilder chiar nu avem nevoie. Acesta din urmă este util doar celor care doresc să creeze pachete pentru a putea fi distribuite pe scară largă pentru mai multe versiuni Ubuntu și/sau mai multe arhitecturi de calculatoare.

În exemplul nostru vom folosi doar build-essential și fakeroot din această listă plus pachetul checkinstall. Lista prezentată mai sus este utilă pentru cei care doresc să creeze pachete pentru a fi distribuite. Noi vom compila și vom crea un pachet (sau mai multe) pentru uzul personal și nu avem nevoie de toate aceste pachete prezentate.

Instalarea acestor pachete se face foarte simplu în mod grafic utilizând un administrator de pachete precum Synaptic sau Adept (funcție de mediul grafic desktop folosit).

IMORTANT: Uneori mai este nevoie să instalăm și unele pachete suplimentare. Aflăm acest lucru din codul sursă al programului pe care dorim să-l compilăm. Odată cu codul sursă al programului de compilat ni se furnizează mai multe fișiere ajutătoare in care se specifică de ce anume avem nevoie pentru a putea compila cu succes codul. Găsim aceste informații în fișiere intitulate generic Readme și/sau Install.

REZUMAT: Pentru a compila un program pornind de la codul său sursă trebuie să instalăm mai întâi următoarele pachete: build-essential, fakeroot, checkinstall, și partea de cod sursă a kernelului folosit care conține așa numitele „headers” ( linux-headers- ' uname -r ' ).

Vom mai folosi incă două pachete care nu au legătură directă cu procesarea codului sursă dar care sunt foarte utile când este vorba de navigarea prin directoare, fie din terminal fie din managerul de fișiere. Aceste pachete sunt: nautilus-gksu și nautilus-open-terminal. Cu ajutorul primului pachet deschidem un obiect (fișier sau director) cu drepturi administrative (de root). Cu ajutorul celui de al doilea pachet putem deschide un terminal în mod grafic, din managerul de fișiere, exact acolo unde dorim fără a mai fi nevoiți să rulăm comanda „ cd ” în terminal.

Dacă folosim mediul desktop Gnome atunci pentru instalarea pachetelor necesare vom folosi administratorul de pachete Synaptic. Dacă folosim mediul desktop KDE atunci folosim administratorul de pachete Adept (de menționat că nu mai trebuie instalate pachetele nautilus-gksu și nautilus-open-terminal pentru că managerul de fișiere al acestui mediu este Dolphin și acesta are deja aceste opțiuni implementate).

Acesta a fost pasul cel mai important pentru a putea compila programe. Evident acesta nu trebuie făcut decât o singură dată, programele instalate putând fi folosite pentru compilarea oricăror pachete dorite.

În părțile următoare vom intra în posesia codului sursă al unui program, îl vom compila, vom crea un pachet executabil, îl vom instala în sistem, îl vom rula și apoi îl vom dezinstala.

Continuarea în:

Instalarea Programelor Pornind De La Codul Sursă Partea a II-a